Dragă comunitate,
Ceea ce urmează să citiți nu este newsletter-ul obișnuit cu povești gurmande de peste tot, ci niște suflet așternut pe hârtie electronică. Propriul meu moment amar, nu neapărat umami.
Acum fix un an, terminasem de scris primul draft de newsletter UMAMI moments, o poveste pe care mi-o doream să se întâmple de ceva timp, dar pentru care am avut nevoie de o motivație pe care am primit-o datorită unui curs de dream management ca să îl și creez. Mi-am propus ca un an de zile, din două în două săptămâni, să ajungă în zilele de joi, la voi în inbox, povești gastronomice curatoriate. Iată-mă astăzi cu acest plan îndeplinit și cumva destul de mândră de mine că am ajuns până aici.
Aici înseamnă un arc peste timp de un an de zile, în care trag linie și niște concluzii. De mai bine de 15 ani, eu îmi câștig existența din scris. Când nu scriu, zic despre mine că sunt un (mic) explorator în căutare de oameni, locuri, bunătăți, tradiții și în general tot ce-i frumos și mă face să zâmbesc. Mai cred despre mine că sunt suficient de norocoasă încât viața mă duce câteodată în locuri potrivite cu oameni potriviți și mă transformă zi de zi într-o versiune mai bună a ceea ce am fost eu ieri, când nu mă trântește și îmi folosesc resursele ca să mă ridic. Mă bucur de fiecare zi și trăiesc poate prea mult după dictonul carpe diem, pe care l-am dus și sub forma de aniversare lunară, cu mici cadouri pe care mi le fac singură. E foarte bine și recomand tuturor.
Când eram mică îmi doream să fiu musafir, fascinată fiind de niște ritualuri care mi-au rămas foarte vii în amintiri - iar absolut toate sunt din jurul mesei. Cred însă că n-am ajuns prea departe de visul meu, sunt de profesie jurnalist, jobul meu fiind o “locuire” temporară cu subiectul despre care scriu datorită documentării pe care mi-o impun să o fac. Din când în când, mai depășesc limitele și trec și în alte zone ale comunicării, dar nimic nu mă face mai fericită decât o poveste spusă de un interlocutor pasionat de ceea ce face sau de ceea ce povestește. Și credeți-mă, oamenii care vorbesc despre mâncare sunt absolut delicioși.
Un an mai târziu, a crescut aici o comunitate de peste 1500 persoane, care deschid de cel puțin două ori fiecare newsletter, ceea ce înseamnă că găsiți aici informații la care v-ați mai întors. Iar lucrul acesta mă face extrem de fericită și sper să ajungă la voi toate gândurile bune cu energia mea de recunoștință că sunteți așa o comunitate faină.
Doar că trăim într-o lume unde focusul este pe creatorii de conținut, unde superficialitatea și Insta-moment-ul contează mai mult, iar adevărul este că nu îmi găsesc locul în lumea asta. Simțeam de o vreme că nu mai valorizează aproape nimeni conținutul curat și bucuria de a povesti despre un subiect cu pasiune, ci totul e pe bază de click-bait, amalgam de branduri și vieți perfecte în fotografii și videos și mai perfecte.
Așadar, am hotărât să iau o pauză de la scrisul ca pasiune. Mi-ar fi plăcut să am disponibilitatea emoțională și timp să pot investi mai mult și mai mult în pasiunea pentru povești gastronomice, însă este nevoie să îmi prioritizez alte proiecte ca să-mi îndeplinesc, poate, alte visuri.
Până la noi organizări, newsletter-ul va intra în pauză, la fel și blogul. Trec de ceva vreme printr-o perioadă mai dificilă, am luat niște decizii de om mare, nu mă prea odihnesc și mi-e și greu să mă concentrez din cauza unor lucruri apăsătoare care fierb și fierb și fierb. Simt totodată și o singurătate care s-a acutizat o dată cu platouașul sus-menționat, trec și prin niște momente de vulnerabilitate maximă, și încă îmi caut un punct de susținere ca să depășesc toată această perioadă. Știu că voi reuși, însă întrebarea este cu ce cost. Pe scurt, e greu, dar nu imposibil.
Pe mine mă găsiți pe social media sau pe email dacă vreți să povestim despre chestiuni gurmande, dacă sunteți în căutare de vreun loc nou sau dacă pur și simplu vreți să vorbiți cu cineva. Testat pe propria piele, câteodată e mai simplu să vorbești cu un străin decât cu cineva cunoscut.
În loc de încheiere, v-aș lăsa un gând: dați mai departe un mesaj de recunoștință oamenilor din viața voastră pe care îi cunoașteți sau doar îi urmăriți pe internet că vă place munca lor. E un minim de confort pentru ei, mai ales în vremuri de solitudine. Se simte că nu mai ești atât de singur/ă în fața unui ecran. Sigur, nu plătește facturile, dar ajută să ai suficientă energie cât să mergi mai departe.
Simt totuși că e cazul să închei pe un ton pozitiv: am întâlnit și am auzit povești cu oameni care au ajuns deja în punctul în care au posibilitatea și capacitatea să se ocupe doar de pasiunile lor, fără niciun stres financiar care să preseze actul creativ. Oamenii ăștia există și sunt printre noi, ceea ce îmi sădește un sâmbure de speranță că dacă muncesc suficient de mult, aș putea ajunge și eu acolo. Vreau să cred că există și o cale fără puncte de sprijin, dar n-am găsit-o eu. Încă :)
Să fiți bine,
Oana Vasiliu.
Mulțumim! 🙏🎩
Multumim! hugs