UMAMI moments (88)
Ediția de astăzi este despre produse locale, ramen nou și bun în oraș, recomandări Michelin și trenduri, identitate, shaorma și sarmale.
Amuse bouche
În ultimii ani, produsele locale au devenit un cuvânt-umbrelă. Îl folosim des, îl vedem pe etichete, îl întâlnim în discursuri despre sustenabilitate, economie circulară sau mâncare cu poveste, dar mai ales în social media. Dar, dincolo de bunăvoință, conceptul rămâne adesea vag. Ce înseamnă, de fapt, local? Distanță geografică, relație directă cu producătorul, sezonalitate, sau pur și simplu o origine națională bifată pe ambalaj?
Ce văd eu din teritoriu, după ce depășesc rolul meu de cumpărător de băcănie, pentru micii producători, „local” nu este o categorie de marketing, ci o realitate fragilă, construită din volume mici, muncă intensă și dependență de piețe care nu au fost gândite pentru ei. Pentru consumatori, localul a devenit mai degrabă o aspirație decât o practică constantă: vrem produse curate, cu sens, dar le căutăm în spații rapide, standardizate, care funcționează după alte logici, mai degrabă fast.
Sunt tot felul de inițiative în marile supermarketuri de susținere a producătorilor locali, iar cea mai recentă este cea a Carrefour România prin inițiativa „De aici, de aproape”, un demers ce duce produsele artizanale din comunități mici direct pe rafturile marilor magazine din țară. Inițiativa, lansată inițial în Piatra Neamț și Roman, numără astăzi peste 100 de producători ultra-locali, listați în 30 de magazine Carrefour din 13 localități. La nivel național, Carrefour colaborează cu o rețea de peste 1.000 de producători ultra-locali de produse alimentare, situați la o distanță de maximum 50 km față de magazine. Sper totuși ca boom-ul de marketing să ajute și producătorii locali, nu doar marile magazine.
Știu, e totul cel puțin triplu la preț versus un produs de serie, dar cred că din când în când, ne putem răsfăța cu ceva delicios.
Scurt update legat de cuptorul de idei roșcate: excursia gastronomică în Japonia este aproape gata, se va întâmpla în noiembrie 2026 și revenim curând cu informații. Suntem 90% gata cu poveștile, itinerariul și surprizele. Worth the wait.
Appetizers
Am fost la Katsu, noul ramen spot din București, și ne-a plăcut foarte mult: tăițeii aveau textura perfectă, oul era gătit impecabil, iar umami-ul din supă te ducea cu gândul la o zi ploioasă în Shinjuku. Singurul lucru pe care l-am resimțit a fost că zeama ar fi meritat puțin mai multă grăsime ca să se potrivească cu acea profunzime bogată pe care o caută orice fan al ramen-ului japonez, dar n-a fost supărător. E deschis doar pe weekend, dar e în topul locurilor cu ramen din oraș. Și când zic top, a urcat direct pe locul 1.
Main Course
Ghidul Michelin a prezentat propriile trenduri pentru 2026 și, surprinzător sau poate nu, majoritatea dintre ele sunt despre ospitalitate și poveste, nu neapărat despre vreo tehnică sau vreun ingredient. Preferatul meu: timpul devine ingredient în sine. În tot mai multe bucătării, gustul se construiește prin așteptare: marinare lentă, fermentare blândă, uneori cu koji (cultura tradițională japoneză care stă la baza sosului de soia, sake-ului și miso-ului), astfel încât profunzimea apare treptat.
A ajuns în traducere și pe internetul românesc lista cu locante recomandate de Michelin pentru food traveling. Nu-i foarte surprinzătoare, e mai degrabă orientată spre marile evenimente ale anului. Personal, voi raporta curând de la Veneția, unde sper că mai bricolez și altceva intelectualo-gastronomic.
Second Course
În timp ce știrile din Bulgaria nu sunt deloc într-o notă pozitivă, fără președinte, cu proteste și cu un val de scumpiri cauzat de trecerea la moneda euro, Monocle vine cu o altfel de perspectivă despre capitala țării: un mozaic de povești culturale care îi redau Sofiei o nouă perspectivă, bazându-se pe moștenirea istorică, un oraș care își asumă straturile, imperiale, socialiste, post-tranziție, și le transformă în discurs cultural viu.
Most of us have – at least once – imagined our hometown or another city as a person. What are they like? Old or young? Male or female? Impeccably groomed and besuited or scruffy and bohemian? Do they wake up early and jog or dance until dawn? Or all of the above?
M-am tot gândit la întrebările acestea simple și incomode: cine suntem atunci când nu mai explicăm? Ce rămâne din identitatea unui oraș, a unei țări, atunci când dăm la o parte straturile de marketing, sloganurile de agenție și adjectivele ?
Citind despre transformarea culturală a Sofiei, mi-am dat seama cât de des vorbim despre identitate ca despre un produs finit, ceva ce trebuie ambalat, promovat, exportat. Dar cred că identitatea nu funcționează așa. Nu se livrează la cheie și nu se traduce ușor. Ea se vede mai degrabă în lucrurile mici, repetitive, aproape banale. În felul în care un oraș mănâncă, în ce fel se întâlnesc oamenii, în ce spații aleg să stea fără un scop precis. Zilele trecute, m-am surprins zicând că și șaorma-i românească. Pentru că face parte din identitatea noastră, a românilor, în felul acesta specific, cu de toate și extra usturoi.
De aici mi-a fugit gândul inevitabil către noi și către eterna discuție despre brandul de țară, mai ales că urmează ca România să fie prezentă la o serie de târguri internaționale. Ce ne definește, de fapt, dincolo de peisaje, de mănăstiri, de „autentic”? Ce anume am putea numi patrimoniu cultural fără să simțim nevoia să-l explicăm excesiv?
În acest context, mâncarea devine una dintre cele mai oneste forme de patrimoniu pentru simplu fapt că rezistă. Iar istoria/cercetările ne arată și că nu poate fi complet standardizată, se schimbă ușor de la o casă la alta, de la o regiune la alta, dar rămâne recognoscibilă. Exact ca identitatea.
Când am scris recent că una dintre mâncărurile de bază din harta gustului pregătită de Visit Harghita pentru viitoarea titulatură de capitală gastronomică europeană sunt sarmalele, mi-am dat seama cât de mult spun ele despre noi fără să își propună asta. Sarmalele nu sunt un simbol oficial, nu au nevoie de validare și nici de un discurs sofisticat în jurul lor - sau poate au, având în vedere că urmează să primească propriul muzeu. Ele există în variante multiple, uneori contradictorii, influențate de geografie, de istorie, de conviețuire culturală. Cu varză sau viță, cu afumătură sau de post, mai acre sau mai blânde. Și tocmai această diversitate le face relevante.
Sarmalele sunt un patrimoniu viu pentru că nu aparțin nimănui în mod exclusiv și, în același timp, aparțin tuturor. Ele spun o poveste despre amestec, despre adaptare, despre granițe. Despre un teritoriu care se definește prin suprapuneri, iar dacă ar fi să căutăm un limbaj comun pentru patrimoniul nostru cultural, probabil că nu l-am găsi într-un document strategic (nu că s-ar încumeta cineva să facă vreun strop de lumină), ci într-o masă lungă, împărțită. Așa cred eu.
Poate că adevărata lecție, atât din Sofia, cât și din propriile noastre bucătării, este că identitatea se construiește prin asumare, prin acceptarea faptului că suntem rezultatul mai multor straturi, și că patrimoniul nu este întotdeauna frumos, coerent sau ușor de vândut, dar este real.
Și poate că, înainte de a ne întreba cum arată brandul nostru de țară, ar trebui să ne întrebăm ce anume facem suficient de des încât să ne definească. Ce punem pe foc fără să ne gândim la public. Ce gusturi ne adună la aceeași masă. Pentru că, de multe ori, identitatea nu se declară, mai ales în climatul acesta politic unde totul are capacitate de scântei, ci se întâmplă. Important e ce facem noi cu toate aceste întâmplări.
PS: s-a făcut review cinstit la shaorma de cartier la domnul Muntele.
Gastro-vocabular
Fricy flavours descriu pofta momentului pentru gusturi directe, intense, care combină prăjitul cu iuteala și textura crocantă. Este acel mix de crispy, fat și heat care activează instant memoria gustului, de la puiul prăjit coreean cu gochujang, la tempura cu chili oil, cartofi prăjiți cu condimente fermentate sau noodles crocanți cu toppinguri picante.
Unele publicații menționează această combinație de gust ca fiin trend al lui 2026, unde acest tip de gust devine un marker clar al apetitului global pentru confort intens și mâncare cu impact emoțional rapid, un răspuns direct la oboseala față de minimalism și gusturi prea cuminți.
Dacă îți place UMAMI Moments, m-ar ajuta să-mi oferi o cafea sub formă de subscription :)
Artă & cultură
La capitolul cultură, cel mai nou episod #CuVoceTare, podcastul Editurii Litera, Irina Georgescu vorbește despre Carpatia, despre bucătăria românească spusă pe înțelesul lumii și despre rețete ca formă de memorie și identitate.
UMAMI este cel de-al cincilea gust, descoperit doar acum 100 de ani de cercetătorii din Japonia, completând cele patru gusturi fundamentale, dulce, acru, sărat și amar.
Personal, cred că UMAMI este un moment în sine, atunci când îți place ceva incredibil de mult, care reușește să-ți activeze memoria gustului, să-ți aducă bună dispoziție și bucurie a momentului prezent. De aceea, am creat acest newsletter, care va ajunge la fiecare două săptămâni în inbox. Alte povești gastronomice postez și pe Instagram.
Interesant cum se misca retailul, felicitari pentru sustinerea micilor producatori, desi e ironic sa gasesti handmade in hypermarket.