UMAMI moments (87)
Ediția de astăzi este Umami Hideaways, bunătăți austriece, fine dining, locuri noi din București și cultură gastronomică sub diverse forme.
Amuse bouche
Bine ne-am regăsit în formatul de newsletter. Am luat o mică pauză ca să îmi pun ordine în idei, să le las să se sedimenteze, să capete gust, textură și direcție. Am avut nevoie de timp pentru mine, pentru mese lungi, pentru drumuri care te scot din ritm și pentru planuri de viitor gastronomic.
Între timp, am fost prin Germania și Austria, într-un periplu în care cazările au fost la fel de importante ca mesele. Am stat la Mandarin Oriental Munich, un hotel care știe să facă luxul invizibil: camere care te izolează complet de oraș, un mic dejun care curge lent (și cu inserții locale, dar despre cum se mănâncă cârnații bavarezi vs cei tirolezi, într-un alt episod), și o piscină pe acoperiș de unde Münchenul pare brusc tăcut și ordonat.
La Hotel Schloss Mönchstein, castelul cocoțat deasupra Salzburgului, am avut senzația aceea rară că orașul e doar un decor. Te trezești efectiv în nori, cobori la micul dejun prin săli care au văzut secole întregi de povești, iar seara revii „acasă” pe un drum care urcă prin pădure, ca un ritual - iar liftul din interiorul Muzeului de Artă Modernă e ca o trecere în altă lume.
Iar la Interalpen-Hotel Tyrol am redescoperit ideea de retragere totală: un hotel pierdut în munți, unde distanțele sunt intenționat mari, ferestrele se deschid spre nimic altceva decât pădure și zăpadă, iar spa-ul e mai degrabă o lecție despre timp decât un meniu de tratamente, masaje și bucuria de a sta în piscina exterioară încălzită.
Toate aceste experiențe m-au făcut să iau o decizie pe care o simțeam de ceva vreme: pe social media voi începe să adun și să povestesc aceste sejururi sub Umami Hideaways, hoteluri premium, locuri care au gust, memorie, ritm și o anumită etică a grijii față de oaspete.
Între mese și drumuri, am mâncat un tort Sacher aproape singură (fără regrete), Apfelkuchen mit Schneehaube, ștrudel și Nockerl, și am reconfirmat o descoperire mai veche: cele mai bune șnițele sunt cele prăjite în untură. Unde? La restaurantul din Salzburg care a primit stea Michelin pentru șnițele - da, brandul e vienez, dar orișicât, Austria rămâne Austria când vine vorba de lucrurile făcute temeinic.
Revin în Austria la început de februarie pentru ski și curse de mașini, așa că pe celălalt internet (a se citi social media) e foarte posibil să vă „spamez” cu bunătăți austriece, hoteluri care merită puse pe listă și povești care se cer spuse.
Scurt update legat de cuptorul de idei roșcate: excursia gastronomică în Japonia este aproape gata, se va întâmpla în noiembrie 2026 și revenim curând cu informații.
Appetizers
Pentru că e încă vreme de retrospective, vă reamintesc că am publicat pe blog încă de la începutul acestui an (1 ianuarie chiar) lista cu locurile nou deschise în capitală: 60+ locuri noi Bucuresti deschise în 2025.
O perspectivă tot bucureșteană a făcut și domnul Mihăilă, care și anul acesta mănâncă pentru noi, în două capitole - aici și aici.
Main Course
N-am mai apucat să povestim în decembrie despre Ambasada Gastronomică a celor de la Amuse Bouche, care l-au avut invitat pe Chef Mauro Uliassi. Am avut onoarea și plăcerea unui interviu cu dumnealui - picanteriile le las pentru o altă poveste, însă ce vreau să vă aduc în atenție este o formulare foarte specifică a lui. Never have I ever read something so beautiful about food:
Food and love are the same thing, because they are the only activities that involve all five senses: sight, hearing, touch, smell, and taste.
Mâncarea a fost senzațională, pairingul cu șampanii a fost perfect, iar interviul complet este disponibil aici. Apropo, pentru prima jumătate a anului, sunt disponibile o serie de excursii gastronomice cu ei prin Europa, un vis paradis de multe stele. Detalii aici.
Second Course
Printr-o împrejurare de situații, am găsit 3 povești extraordinare despre bucătărie de super fine dining la altitudine - iar doi dintre chefs i-am cunoscut personal - Chef Norbert Niederkofler (Sud Tirol / Italia) unde am și mâncat anul trecut la chef’s table & Chef Ana Ros (Slovenia), care a fost invitata de anul trecut a celor de la Taste of Transylvania - Slovenia gastronomică este pe listă și îmi doresc tare mult să se întâmple anul acesta.
Poate ar trebui să ne uităm la fine dining și dintr-o altă perspectivă decât cea a stelelor, listelor și rezervărilor greu de obținut. Poate din perspectiva respectului: pentru natură, pentru resurse, pentru munca invizibilă din spate, pentru research-ul care nu ajunge niciodată pe social media, pentru impactul real pe care un restaurant îl lasă în urmă: în sol, în comunitate, în oameni.
Fine dining-ul a fost, la origine, un spațiu al experimentului. Un laborator. Un loc unde bucătăria avea timp. Timp să greșească, timp să testeze, timp să se întrebe „de ce” înainte de „cum arată”. Astăzi, ritmul s-a schimbat. Bucătarii sunt peste tot: în reclame, în campanii, în conferințe, în podcasturi, în social media. Devin branduri personale înainte de a fi, uneori, complet așezați ca autori culinari. Și nu e neapărat ceva greșit aici, vizibilitatea aduce resurse, iar resursele pot susține cercetarea.
Dar apare întrebarea care mă urmărește tot mai des: când mai are timp bucătarul să fie în bucătărie? Când mai există spațiu pentru experimente care nu sunt sponsorizate, pentru eșecuri care nu sunt documentate, pentru procese lente care nu „dau bine” în stories?
Ne aflăm într-un moment în care imaginea începe să concureze cu profunzimea. În care asocierea de brand devine uneori mai clară decât discursul gastronomic. În care te întrebi dacă omul din spatele șorțului mai are libertatea de a spune „nu știu încă” sau „mai am nevoie de timp”. Și, mai ales, dacă autenticitatea mai poate supraviețui într-un ecosistem care cere prezență constantă, relevanță imediată și mesaje ușor de digerat. Spun asta și din perspectiva unor mese aproape ratate la oameni cu pretenții - în țară, dar și în străinătate, dar mai ales după ce am terminat de citit „Ospitalitate fără limite”, unde sunt toate aceste aspecte analizate și puse în context de cel mai bun restaurant din New York. Și după ce am citit cele 10000 de articole care îi critică lui Rene Redzepi prețul enorm pentru Noma PopUp Los Angeles.
Poate că întrebarea reală nu este dacă fine dining-ul mai e relevant, ci cum îl redefinim. Cum arată un fine dining care își asumă impactul, care vorbește onest despre surse, despre sezonalitate, despre limite? Cum arată un chef care își construiește un brand personal fără să se piardă pe sine? Și cum învățăm, ca public, să apreciem și tăcerile necesare din spatele ei?
Aș vrea să creez cu acest newsletter și acest spațiu în care să aduc în discuție aceste tip de întrebări, cu aceeași seriozitate cu care analizăm un plating perfect. Pentru că, în cele din urmă, gustul adevărat vine din timp, grijă și coerență, și mai puțin din reclame la diverse branduri.
Dacă îți place UMAMI Moments, m-ar ajuta să-mi oferi o cafea sub formă de subscription :)
Artă & cultură
Pentru că astăzi este Ziua Culturii Naționale, am găsit acest material drăguț despre ce îi plăcea lui Eminescu să mănânce, documentat de colegii de la G4Food. Aș scrie un text și despre cum gastronomia e și cultură, dar nu mai am spațiu aici în Substack - povestim cu altă ocazie :)
Și nu putem părăsi secțiunea fără să semnalizez faptul că Muzeul Sarmalelor are acum newsletter dedicat aici pe Substack, scris de Cosmin Dragomir.
UMAMI este cel de-al cincilea gust, descoperit doar acum 100 de ani de cercetătorii din Japonia, completând cele patru gusturi fundamentale, dulce, acru, sărat și amar.
Personal, cred că UMAMI este un moment în sine, atunci când îți place ceva incredibil de mult, care reușește să-ți activeze memoria gustului, să-ți aducă bună dispoziție și bucurie a momentului prezent. De aceea, am creat acest newsletter, care va ajunge la fiecare două săptămâni în inbox. Alte povești gastronomice postez și pe Instagram.