UMAMI moments (77)
Ediția de astăzi este despre superlative, Bali, brunch-uri transilvănene, cafea venețiană, consumul de Ozempic și experiențe muzeale de tip Breaking Bread.
Amuse bouche
Nu știu când a trecut anul ăsta. Am clipit, și brusc e (aproape) sfârșitul anului. Nici mie nu-mi vine să cred că am scris primul text de Crăciun pentru o campanie din care fac parte și-s tare bucuroasă. Doar că anul ăsta simt că sunt mai obosită ca oricând, de parcă toate lunile s-au adunat într-o singură respirație grăbită și o durere de cap. Poate și pentru că am alergat mereu spre ceva, un proiect, o poveste, un deadline, fără să apuc să-mi trag sufletul între ele. A fost un moment de panică mai devreme, când am citit lista National Geographic cu Must See in 2026 și am realizat că deja ne pregătim pentru următorul an, pentru alte visuri, alte drumuri, alte începuturi.
Acolo, printre destinații și promisiuni de aventuri noi, am găsit ceva familiar: The Dolomites, Milan, Italy. M-a lovit un fel de dor, pentru că în februarie anul ăsta am avut un scurt popas acolo, o singură zi, o plimbare care a început timid și s-a transformat într-un moment de revelație gastronomică la Moessmer Atelier din Brunico, locul acela pe care îl menționează și National Geographic ca pe un templu al bucătăriei alpine.
A fost, fără exagerare, cea mai exquisite food experience din viața mea. Totul, de la liniștea casei din curtea fabricii de textile, la felul în care o farfurie reușește să spună povestea unei văi întregi, a avut ceva aproape sacru. Mi-am dat seama acolo, în mijlocul Dolomiților, că oboseala, agitația, timpul care se tot grăbește, toate devin suportabile când îți permiți să te oprești și să guști, pur și simplu, momentul. Și trăgând linie, mi-am dat seama că anul ăsta am alergat atât de mult, încât doar pentru mâncare am stat să-mi mai trag sufletul. Trist și frumos în același timp.
Poate despre asta e și finalul de an: despre a ne opri. Despre a respira, a privi în urmă, și a lăsa un pic de spațiu pentru uimire. Doar că până mă opresc, mai am niște destinații pe listă. Adulthood.
În 2026, Dolomiții vor fi iar în centrul lumii, odată cu Jocurile Olimpice de iarnă, dar pentru mine, oricum, acolo s-a întâmplat deja ceva olimpic: o victorie a simțurilor.
Appetizers
Următoarea destinație din campania Go far. Come closer by Free Spirit Travel este Bali, locul din lume pe care eu îl asociez cu (re)învățarea să respiri. Sunt locuri care te cuceresc prin peisaje și altele care te schimbă prin ceea ce simți.
E ușor de înțeles de ce lumea a început să viseze la Bali după ce Julia Roberts a ajuns aici în „Eat, Pray, Love”. În film, ea găsește pe insulă iubirea, dar dincolo de ecran, milioane de oameni au venit căutând același lucru: nu neapărat o poveste romantică, ci o reconectare cu viața. Love, în sensul cel mai larg. Am scris despre dragostea pentru mâncare, dincolo de apusurile perfecte de la Uluwatu și orezăriile în trepte de la Tegallalang, căci în Bali există o lume care respiră tradiție: sate unde mesele se gătesc pe foc de lemne, obiceiuri în jurul mesei și piețe pline de culoare și arome.
N-avem Bali local decât prin spa-uri, însă a descoperit domnul Mihăilă o locantă de street food cu mâncare din Filipine, și zice că-i top descoperire. Avem însă Taste of Bali la Timișoara și-mi plac foarte mult. Dacă sunteți prin centru vechi, dați-le o șansă. Merită.
Main Course
După Afaceri, suplimentul Ziarului Financiar, a acordat un spațiu generos brunch-urilor transilvănene care se întâmplă în Colinele Transilvaniei, unde sunt cât de cât prezentă și activă, căci lucrez și cu asociația Colinele Transilvaniei. În zona dintre Sibiu, Sighișoara, Rupea și Făgăraș, lucrurile se mișcă altfel, mai lent, mai autentic, mai aproape de oameni. Practic, brunch-urile rurale, mesele lungi și poveștile despre mâncare devin o formă de a păstra tradițiile vii.
E o formă de turism care te face să lași telefonul deoparte și să intri în ritmul locului. Să întrebi, să guști, să asculți. Și, mai ales, să te simți parte dintr-o poveste care se trăiește altfel. Ce aș mai vrea să știți este că vorbim de enorm de multă muncă pentru organizarea de evenimente gastronomice. Și resurse de toate felurile.
Second Course
În goana după conținut viral și chestiuni instagramabile, a apărut “Breaking the Feed”, care vorbește despre un fenomen tot mai vizibil: mesele care nu mai sunt despre gust, ci despre cum arată în poze. Multe locuri au ajuns să-și construiască meniul, decorul și chiar experiența în jurul a ceea ce „prinde bine” online, iar asta, inevitabil, a omorât un pic din bucuria autentică a mesei.
Într-un articol din Monocle apare informația cum că schimbarea vine chiar din interiorul industriei. Tot mai mulți chefi și proprietari aleg să își asume o altă direcție, să scoată telefoanele din ecuație, să pună accent pe liniște, conversație, simplitate. Să creeze momente care nu pot fi reproduse pe un ecran. În loc de meniuri „instagramabile”, preferă surpriza; în loc de decoruri standardizate, caută personalitate și povești adevărate.
Mi-a rămas în minte ideea că ospitalitatea ar trebui să hrănească simțurile, nu algoritmii. Și poate că, într-o lume care trăiește din like-uri, exact asta e forma nouă de curaj, să redăm mesei sensul ei inițial: bucuria de a fi împreună. Articol complet aici.
Food trends
Dacă citiți presă internațională, probabil ați mai văzut materiale despre the Ozempic Effect, care acum se regăsesc și în meniuri de restaurante. Nu, nu primim încă medicamente, ci porții mai mici.
Pe măsură ce tot mai mulți americani (mai exact 1 din 8) le folosesc pentru pierderea în greutate, apetitul scade vizibil: clienții comandă mai puțin, lasă mâncare în farfurie sau preferă gustări mici în locul meselor bogate.
Restaurantele încep să se adapteze. Lanțul Clinton Hall din New York a introdus „Teeny-Weeny Mini Meal”, un burger cât pumnul și câțiva cartofi prăjiți, un simbol al noilor porții miniaturale. Grupuri mari, precum Berg Hospitality din Texas, reduc garniturile grele și înlocuiesc preparatele clasice cu opțiuni mai ușoare și bogate în proteine.
Efectul nu se limitează la restaurante, branduri precum Nestlé și Healthy Choice lansează game „GLP-1 friendly”. Trăim într-o lume din ce în ce mai obsedată de greutate. Articolul complet aici.
Dacă îți place UMAMI Moments, m-ar ajuta să-mi oferi o cafea sub formă de subscription :)
Coffee
Am văzut la Berti despre cum la Biennale Architettura 2025 din Veneția, experiența unui espresso capătă o dimensiune complet nouă la Canal Café, o instalație creată de biroul de arhitectură newyorkez Diller Scofidio + Renfro (DS+R), câștigătoare a Leului de Aur. Conceptul transformă o simplă cafea într-un gest simbolic: apa folosită provine chiar din laguna Arsenale, este filtrată printr-un sistem hibrid de purificare biologică și tehnologică, apoi folosită pentru a prepara un espresso cu adevărat „cu gust de Veneția”. Prețul? 1,20 euro.
Vizitatorii pot urmări întregul proces, de la extragerea apei tulburi din lagună până la momentul în care, printr-un amestec de știință, design și artă, se transformă într-o cafea curată, sigură și perfect calibrată. Blendul special este creat de Lavazza, partener oficial al Bienalei, adaptat la compoziția minerală a apei rezultate.
Expoziția este deschisă publicului până pe 23 noiembrie 2025. Am ajuns la Veneția în vară pentru o zi, dar n-am avut timp și de Biennale Architettura 2025, pe care recunosc cu MARE părere de rău că am ratat-o și anul acesta, însă-s fan declarat al Bienalei de Artă, la care merg cu sfințenie din 2013 și n-am ratat nicio ediție (sper că și viitorul va conține cel puțin două zile o dată la doi ani la Veneția pentru artă).
Apropo de Veneția, știați că orchestra cafenelei Florian, una dintre cele mai vechi din lume, este compusă exclusiv din români? Am descoperit eu întâmplător :)
Artă & cultură
Pe lista de locuri unde sper să fac timp/loc/buget este și zona Orientului Mijlociu, mai ales de când avem un întreg cartier în Abu Dhabi dedicat muzeelor (ultima dată am fost la deschiderea Louvre, căci da, călătoresc și pentru artă, dar nu vorbesc suficient despre asta și nici n-am creat un hashtag să știe lumea că merg la muzeu, but work in progress). La Museum of Islamic Art din Doha, expoziția A seat at the table explorează cum mâncarea, credința și schimbul cultural se întretaie în lumea islamică.
Expoziţia este structurată pe mai multe secţiuni, printre ele „Breaking Bread” şi „Food and Faith”, şi arată cum de la rutele istorice ale condimentelor, la tradiţiile de coacere a pâinii şi până la mesele ceremoniale, hrana a jucat un rol central în definirea identităților şi legăturilor sociale.
Instalațiile interactive includ, de exemplu, o reproducere a unei mese regale realizată de studenţi de la Virginia Commonwealth University Qatar care invită vizitatorul să reflecteze la puterea mâncării de a uni culturi diferite.
Și dacă tot vorbim despre muzee, las și articolul acesta cu altfel de experiențe muzeale, prin meniul restaurantelor din interiorul instituțiilor culturale.
UMAMI este cel de-al cincilea gust, descoperit doar acum 100 de ani de cercetătorii din Japonia, completând cele patru gusturi fundamentale, dulce, acru, sărat și amar.
Personal, cred că UMAMI este un moment în sine, atunci când îți place ceva incredibil de mult, care reușește să-ți activeze memoria gustului, să-ți aducă bună dispoziție și bucurie a momentului prezent. De aceea, am creat acest newsletter, care va ajunge la fiecare două săptămâni în inbox. Alte povești gastronomice postez și pe Instagram.
Rezonez cu oboseala, dar asemenea momente umami ne reamintesc ce conteaza cu adevarat, multumesc pentru gand.